S-au pornit la drumeţii prin Moldova.

Este vorba de peste 70 de refugiaţi, solicitanţi de azil şi beneficiari de protecţie umanitară în Republica Molodva care au vizitat, sîmbătă, 30 iulie, Mănăstirile Căpriana şi Hîncu situate în zona de codru a Moldova.

Din vorbă în vorbă, am înţeles că pentru unii refugiaţi cel mai impresionat lucru a fost chiar construcţiile arhitecturale originale şi istoria edifiiciilor de cult, despre care le-a vorbit feţele bisericeşti de aici. Refugiaţii s-au întreţinut cu preoţii locaşurilor Sfinte de pe teritoriul Mănăstirilor pentru că au vrut să afle cît mai multe despre acestea şi despre oamenii care le îngrijesc şi se îngrijesc de sine şi de toată lumea prin rugăciunile lor şi curăţenia sufletească. Şi izvorul cu apă sfinţită tămăduitoare i-a impresionat – n-au rezistat şi unul cîte unul au intrat în apa aducătoare de viaţă.

„Asemenea excursii ni se organizează în fiecare an şi de fiecare dată vin cu cea mai mare plăcere”, ne mărturiseşte o refugiaţă din Armenia. "Pentru mine este foarte interesant să mă aflu aici, deoarece am descoperit lucruri noi şi locuri foarte frumoase care reprezinta R.Moldova" – susţine Said.

Cu această frumoasă ocazie, oferită de către echipa organizaţiei non-guvernamentale Centrul de Caritate pentru Refugiaţi, partener de implementare a Reprezentanţei UNHCR în Moldova, oamenii au mers în excursie împreună cu familiile şi prietenii lor. „E foarte frumos.” „E uluitor.” Extraordinar.” – auzeam vocile copiilor şi a maturilor, care îi însoţeau. Ca în drum spre Chişinău să constat şi eu că într-adevăr aceasta a fost una dintre cele mai capivante călătorii din această vară.

Cor. Refugium

Mănăstirea Căpriana

Scurt istoric

Prima mentiune documentară a Caprianei este cea din 1420, când într-un hrisov al vremii mănăstirea este menţionată într-un act de stabilire a hotarelor unui boier.

O a doua şi mult mai importantă menţiune documentară datează din 1429 - un uric prin care Căpriana primeşte statutul de mănăstire domnească din partea domnului Alexandru cel Bun. În acest act lăcaşul sfânt este numit „mănăstirea de la Vâşnovăţ unde este egumen Chiprian”. Aici se aminteşte că mănăstirea este ctitoria răzeşilor din satul Mereni. Fiica unui dintre cei mai de vază oameni ai locului şi nepoată a egumenului mănăstirii, Marena, avea să devină soţia domnului. Doamna Marena a dăruit mănăstirii un pretios epitrahil brodat între anii 1427 si 1431. Este cea mai veche broderie de acest fel cunoscuta pâna astazi. Pe ea erau reprezentate, pe lânga chipurile sfânte, şi portretele lui Alexandru cel Bun şi al sotiei sale.

Căpriana avea în acele vremuri în stăpânire o prisacă, (stupăritul fiind pe atunci o îndeletnicire predilectă a monahilor), o moară (sau chiar mai multe) şi o moşie formată din satele Târnauca, Cârlani, Călinăuţi, Cunila, Săndreşti şi Pârjolteni.

Având statutul mănăstire domnească, aşezământul monastic s-a bucurat de grija mai multor domnitori ai Moldovei. Mănăstirea, care a fost construită la început din lemn şi a suferit de pe urma năvălirii repetate ale tătarilor sau turcilor. Ştefan cel Mare este ctitorul bisericii din piatră cu hramul Adormirea Maicii Domnului (1491 – 1496).

În 1542 – 1545, domnitorul Petru Rareş a hotărât efectuarea unor ample lucrări de restaurare, după cum se consemnează în cronica lui Grigore Ureche. Alexandru Lăpuşneanu, născut în zona Lăpuşnei, a efectuat noi lucrări de întărire şi dezvoltare şi a făcut importante donaţii mănăstirii. La sfârşitul secolului al XVII-lea, mănăstirea Căpriana cunoaşte o perioadă de declin. În 1698, mănăstirea a fost închinată mănăstirii Zografu de pe Muntele Atos.

Mănăstirea Hâncu

Scurt istoric

În anul 1678 şi-a început activitatea un nou locaş sfînt, purtînd numele ocrotitoarei Moldovei – Sfânta Cuvioasa Parascheva. Fondatorul mănăstirii este considerat a fi boierul moldovean, serdarul Mihalcea Hâncu. Iniţial mănăstirea Hâncu, cu hramul Preacuvioasei Parascheva, a fost întemeiată ca schit de maici, avînd şi un duhovnic.În urma invaziei tătare în Moldova,a fost incendiată şi distrusă biserica şi clădirile aferente prin aceasta fiind ruinat complet schitul. În urma acestor groaznice evenimente maicile au fost nevoite să părăsească schitul. În anul 1784 stareţul mănăstirii Egumenul Varlaam al II-lea construieşte cîteva chilii pentru călugări şi o biserică din lemn cu hramul „Adormirea Maicii Domnul”. Cel mai destoinic stareţ al mănăstirii este considerat a fi ieroshimonahul Dorotei. Acesta a condus mănăstirea de la 8 iunie 1832 pînă în anul 1843.

După aproape 200 de ani de existenţă paşnică a început prigoana asupra obştii monahale. În aprilie 1944 o parte din călugării mănăstirii Hâncu au fost evacuaţi în mănăstirea Balaciu jud. Ialomiţa, dar cea mai mare parte din ei au fost arestaţi şi duşi în sudul României la închisoarea din oraşul Brăila. O dată cu aceasta, peste Prut , în anul 1944 a fost dusă şi averea mănăstirii.În luna septembrie a anului 1949 Mănăstirea Hâncu a fost închisă.

În perioada anilor ’60 – ’80 ai sec. XX pe teritoriul complexului monastic Hâncu Ministerul Sănătăţii al RSS Moldoveneşti a construit Sanatoriul de boli pulmonare “Codrii”. În acest timp, Biserica de vară a fost transformată în club de distracţii pentru studenţi, iar biserica de iarnă – în depozit, au fost dezgropate mormintele călugărilor înmormîntaţi pe teritoriul mănăstirii, au fost furate lucruri de preţ - în deosebi toate crucile preoţilor.

În anul 1992, după o perioadă de 43 de ani în care a fost închisă, Mănăstirea Hâncu îşi reîncepe activitatea. La 10 septembrie 1992 s-a reînfiinţat obştea monahală a Mănăstirii Hâncu. Duhovnic al Mănăstirii Hâncu a fost numit ieromonahul Petru (Musteaţă) actualmente fiind în sanul de Episcop.

La 25 august 1992, cu binecuvântarea IPS Vladimir, Mitropolit al Chişinăului şi întregii Moldove tânăra Zinaida Cazacu depune jurămăntul monahal primind numele Parascheva în cinstea Sfintei Cuvioase Parascheva. Astfel ea devine prima călugăriţă Mănăstirii Hîncu după redeschiderea complexului monahal. Pe 27 octombrie 1993, la hramul mănăstirii maica Parascheva, prin decret mitropolitan, este numită stareţă a mănăstirii cu titlul de egumenă^[1].